O ulita in marginea Pitestiului, in vecinatatea Argesului. Lunga, stramta, pietruita, garduri de lemn, casute modeste, de caramida dar si de paianta, copii mici prin curti, gospodine cu parul legat in basmale, curioase, intinzandu-si gatul peste gard atunci cand pe ulita apare cineva „din oras”. Cand acel cineva e al lu' Mutu sau al lu' Gaie capetele de sub basmale se lamuresc iute si-si vad mai departe de lucru prin curte sau prin gospodarie. Cand insa nu-l cunoaste nimeni, nici macar tanti Didina sau nasa, atunci gaturile raman agatate pe garduri, capetele stau nemiscate, ochii masoara lung si repetat strainul, de la palarie la pantofi si de la pantofi la palarie. In drum, ai sentimentul ca aproape din fiecare curte te urmareste cate un periscop uman care cauta sa vada prin tine. Sa vada si sa ghiceasca la care curte te opresti, la cine te duci.

De fapt, pe ulita exista o poarta, o curte si o casa aparte. Modeste si ele, dar din casa aceea si din curtea aceea a plecat unul dintre cei mai cunoscuti fii ai Pitestiului de azi. Pe poarta aceea l-au vazut iesind si intrand, copil, de nenumarate ori, il mai vad si azi, cateodata, mai rar, cand copilul de acum douazeci de ani a ajuns un barbat pe care-l cunoaste nu numai orasul sau natal, ci toate orasele tarii.

Apropiindu-te de casa lui Dobrin, de fapt de casa in care a locuit Dobrin si in care azi sta doar mama lui, te gandesti ca te joci fara sa vrei cu „periscoapele” de la garduri jocul acela din copilarie: rece - rece - cald - rece - cald - fierbinte - arde!

Cand ai ajuns la poarta casei lui Dobrin „periscoapele” isi fac semne evidente unul altuia, de parca ar vrea sa spuna „Ai vazut, tot la alde Dobrin s-a dus”, iar cate o basma mai cu mot conchide superior: „Eram sigura, tu, de cand l-am vazut in capul drumului, am jurat ca se duce la Ioana lu' Dobrin!"

Sun la poarta, din casa imi raspunde o voce foarte sigura, dar calda, si in clipa urmatoare zaresc o femeie mai mult scunda, insa zdravana, indesata. O privesc apropiindu-se, o vad pentru prima oara, si caut imediat pe chipui ei asemanari cu figura lui Dobrin, stiut fiind ca baietii seamna de obicei mai mult cu mama. Si mama seamana intr-adevar cu fiul... Adica are aerul ei, are privirea ei, are parul ei, are trasaturile fetei ei.

Mama, Ioana Dobrin, femeie trecuta de cincizeci de ani, le surprinde de la inceput cu o cautatura dreapta, direct in ochii tai, de parca ar vrea sa se lamureasca din primele momente ce fel de om esti, un om de bine sau unul de la care va afla cine stie ce necaz.

Cand aude ca am venit s-o intreb despre baiatul ei fotbalistul, se bucura cu ochii, in care citesc si lumina unei neascunse mandrii, ma pofteste in casa, imi ofera un scaun, ea se aseaza pe un scaunel de lemn, isi incruciseaza nu stiu cum, sfios, mainile in fata pieptului, are un aer modest, un aer bun, un aer de mama in care traiesc bucuria si emotia unei intrevederi care o maguleste. Si o spune.

- Imi faceti cinste venind in casa mea. De fapt, dinspre Gicu am avut numai parte de cinste. Intotdeauna. La noi, la servici, stiti, eu lucrez in panificatie, toata lumea vine la mine si ma lauda, ca am baiat de isprava. Mai ales lunea, toti vin si-mi spun ca Pitestiul a castigat cu el, cu Gicu, si-mi creste inima cand ii aud. Dar dumneavoastra ce-ati vrea sa va spun? Ca doar il stiti...

- As vrea sa-mi spuneti dumneavoastra, mama, cum a ajuns baiatul la fotbal? Cum s-a facut fotbalist?
- Ca s-o iau de la inceput, trebuie s-o iau de la botez...

- Chiar de atunci?!
- Chiar de atunci, de la botez. Nasul lui, unu' Barbu, cand a plecat seara de la noi si-a pierdut un bocanc pe linie. Da, pe linie, pe calea ferata adica. De-atunci ne-am zis cu totii ca si Gicu o sa se faca fotbalist, ca nasul Barbu era fotbalist.

- Si s-a facut.
- S-a facut. Desi nici eu, nici, mai ales, taica-su nu vroiam sa auzim de fotbal. N-a fost insa chip sa-l oprim pe dracu' asta de copil. Pierduseram un baiat, pe lulian, a venit Gicu, apoi, peste cinci ani, Mircea, si grija noastra era sa traiasca astia doi, sa fie sanatosi, si sa invete carte. Or, ei n-aveau in cap decat mingea. Gicu, sa spun drept, pleca el in fiecare zi la scoala, dar ajungea mai ales la maidan. De-acolo il culegeam aproape in fiecare seara. De la minge. Veneam cu el acasa si-i dadeam sa manance in prag. Si-l bagam in casa dupa ce adormea taica-su. Sa nu-l omoare cu bataia! Ca venea taica-su seara acasa si intreba: „Unde-i amaratu' ala, ce face cu scoala?" Aveam un barbat serios si muncitor, era lacatus constructor la Pitesti. Vroia sa faca din Gicu om invatat. Dar Gicu parca era fermecat de minge. Azi il rupea taica-su in bataie si-i taia mingea bucati, maine o cosea la loc si iar o lua la joc. Si nu era copil prost, la scoala vreau sa zic, spuneau invatatorii ca prinde lectia din zbor. Nu-si nota nimic pe caiet dar asculta atent si baga imediat la cap.

Tin minte ca era prieten bun cu un baiat care azi e mare inginer, unu' Nicu. Venea baiatul pe la noi, in curte, sa invete si sa se joace impreuna cu Gicu, eu ma faceam ca deretic prin casa, dar ii pandeam dupa perdea sa vad ce fac ei prin curte. Ce credeti ca vad intr-o zi? Nicu citea din carte lectia cu voce tare si Gicu juca mingea pe cap! L-am lasat pana i-a plecat prietenul si dupa ce am inchis poarta am pus matura pe el. „Bine ma, i-am zis, tac-tu munceste pana noaptea, de vine rupt de mijloc acasa si tu esti al dracu' si nici nu vrei sa pui mana pe carte!?” Si da-i cu matura! L-am alergat si l-am altoit vreo jumatate de ora ca, pana la urma sa-mi spuna: “Ma batusi de pomana, mama. Sa mor eu daca nu stiu lectia ca pe apa! Uite, ia mata cartea in mana si eu iti spun tot ce scrie in lectia care a citit-o Nicu”. Si mi-a spus toata lectia. Ca pe apa! Ca avea o tinere de minte de te lasa uneori cu gura cascata. Si nu-l laud ca-i baiatul meu, ca adevarul este ca atat cat a fost mic mi-a mancat sufletul cu scoala. Iata insa ca pana la urma, cand s-a copt la cap, a invatat, si acuma are diploma de profesor in buzunar. Profesor de educatie fizica, dar profesor cu carte, cu facilitate. Cat a fost insa mic, nu s-a putut nimeni intelege cu el. Fotbal si numai fotbal, atata stia. Fugea de acasa, sarea gardul, il alergam pe strada raurilor, dar cine mai putea sa-l prinda? De cele mai multe ori il lua cu el Zgardan, un baiat mai mare ca el si de care am auzit ca a ajuns si el mai tarziu un fotbalist bun. Uneori il inchideam in casa si-i ascundeam hainele. Cand veneam insa inapoi gaseam becul spart sau peretele plin de urme de minge. Ca nu se astampara nici in casa! Facea toate scamatoriile cu mingea. Facea pariu cu frate-su ca joaca mingea pe cap sau pe picior atata timp cat dureaza cate o emisiune la radio, “melodia preferata" sau altele. Si o tinea cate o ora, de se inchinau vecinii care veneau sa-l vada. Cand avea vreo 11 ani si jumatate, s-a gasit un antrenor care l-a vazut aici, la noi pe malul Argesului, pe „Maracana", cum ii ziceau baietii, l-a vazut si a zis ca-i grozav, ca-i foc de talentat, si l-a luat la o echipa din Campulung Muscel. La o echipa de oameni mari. Doar el era copil printre ei. Si pleca Gicu al meu in fiecare saptamana la Campulung, pleca pe la pranz si se intorcea noaptea cu cate un camion. Eu il asteptam seara la bariera si strigam la toate camioanele: „Gicule, mama, unde esti?” si numai ca-l auzeam ca-mi raspundea. „Aici sunt mama, am venit!”

A jucat ce-a jucat la Campulung unde-l iubea toata lumea, ca era praslea si era foarte simpatic si era foarte bun, pana au venit cei de aici, din Pitesti, sa ma roage sa-l las sa mearga la antrenamente, la juniori, ca baiatul are stofa de jucator, ca o sa ajunga mare, tot felul de vorbe frumoase mi-au spus. Eu, ce era sa zic, l-am lasat. Ca daca nu-l lasam, tot se ducea el. Ca nu putea sa-l opreasca nimeni. Tat-su a murit tanar, saracu', la 49 de ani, si-am ramas singura sa cresc doi baieti. Era greu. Numai eu stiu cum m-am canonit cu ei ca sa-i fac oameni. Asa ca pe Gicu l-am lasat sa mearga la juniori, la Dinamo Pitesti, unde le mai dadea de mancare, mai primea cate un pantalon, o camasa, si era mare lucru. Baiatului asta, se vede, asta i-a fost steaua. Mingea. Fotbalul. Ca uitai sa va spun ca la un moment dat mi-a fost frica c-o sa-l pierd si pe el, ca pe cel dinaintea lui, pe lulian. Facuse Gicu o pata pe plaman si, desi era dezvoltat si lat in spate, daduse asa o galbejeala in el ca se topea cu zile. Nu stiam ce sa fac, eram disperata! L-am dus pe la doctori, am bagat toata ziua medicamente in el, la fabrica ne dadea lapte si-i aduceam tot lui si uite asa a scapat si s-a facut pana la urma un flacau solid ca un deal. Ca a avut zile. Si fotbalul i-a facut bine. L-a fortificat. Si tot fotbalul asta care ziceam la inceput c-o sa-l piarda, l-a facut om. A ajuns in echipa nationala, a ajuns maestru emerit al sportului, a fost prin toata lumea, are un baiat, ce sa mai zic? L-as mania pe Dumnezeu dac-as spune ca nu-s multumita.

Mingea a fost steaua baiatului meu. Si a fost o stea buna. Putine mame se pot mandri pe lumea asta cu un baiat ca al meu.

Articole: Gica Dobrin, soţia | Ioana Dobrin, mama | Dan Dobrin, fiul